O nuntă nu e doar o zi cu rochie albă, muzică și flori. E un moment de trecere, de schimbare, de legătură între oameni și între generații. În tradiția românească, nunta a fost mereu mai mult decât o petrecere: a fost un ritual. O suită de gesturi cu rost, transmise din bătrâni, care adunau satul, familia și sufletul mirilor într-o singură poveste.
Chiar dacă multe dintre traditiile si obiceiurile romanesti vechi s-au pierdut sau s-au simplificat, esența a rămas. Încă ne emoționează o horă în curtea bunicilor, o strigare la dar, o ie purtată cu drag. Pentru că în fiecare detaliu stă o urmă de sens, iar în fiecare pas al nunții – dacă îl privești cu ochi deschiși – poți găsi ceva din ceea ce ne face să fim „acasă”.
Drumul de la cerere la cununie – tradiții care pregăteau nunta
În satele de altădată, nunta nu începea cu invitații tipărite și rezervări la local, ci cu o întrebare spusă cu teamă și cu o învoire rostită cu grijă. Pețitul era primul pas – și nu era doar despre doi oameni, ci despre două familii. Uneori era organizat de părinți, alteori de vreo rudă cu dare de gură, care „știa cum să vorbească”.
Dacă fata accepta, urma logodna, momentul în care se adunau apropiații și se puneau laolaltă promisiunile. Se stabilau data, darul, și mai ales se începea lucrul la zestre – nu doar bunuri materiale, ci o formă de identitate: covoare țesute, perne, cearșafuri, haine cusute, toate făcute de mână, toate cu poveste.
Apoi veneau pregătirile casei, curții, invitațiile spuse din om în om, „cu vorbă bună”, și adesea cu o ploscă de vin. Totul era construit în jurul comunității: pentru că nunta, înainte de a fi a mirilor, era și a satului.
Ziua nunții – ritualuri și semnificații
În ziua cea mare, fiecare gest avea rost. Nu exista „doar de decor” – totul era făcut cu sens. De la gătitul miresei, până la strigătul darului, ziua nunții era o combinație de emoție, obiceiuri și comunitate.
Alaiul de nuntă pornea din curtea mirelui și trecea prin sat cu muzică, steag împodobit și strigături. Se mergea la mireasă „s-o ceară”, iar acolo avea loc gătitul miresei – un ritual făcut de femeile apropiate, care o învățau, prin cântece și gesturi, că se schimbă viața. Nu lipseau oglinda, năframa, lacrimile și sfaturile.
Apoi venea hora din fața casei, momentul în care satul întregea bucuria. După cununie, începea petrecerea, cu tot ce însemna ea: furatul miresei, dansul găinii, strigatul darului – toate aveau în spate mesaje de bine, umor și legături care se întăreau. Nu era doar distracție – era și o formă de a marca schimbarea, împreună cu ceilalți.
Ce emoționa cel mai mult? Faptul că nimeni nu era singur. Nunta era a satului, a neamului, a părinților, a nașilor, a prietenilor. O zi întreagă de ritualuri care, puse cap la cap, făceau mai mult decât o petrecere – dădeau suflet.
Tradiții de nuntă românești – obiceiuri care variază de la o regiune la alta
Deși multe dintre obiceiurile de nuntă sunt asemănătoare în toată țara, fiecare zonă are detaliile ei care fac diferența. De la haine, la dansuri și până la modul în care se pregătea zestrea sau se așeza masa, tradițiile românești de nuntă se simțeau altfel în Maramureș față de Oltenia, în Moldova față de Ardeal.
În Maramureș, mirele și mireasa purtau haine grele, cusute manual, iar cununia avea loc uneori în curte, cu tot satul adunat în jur. Alaiul era impresionant, iar dansurile – cu pași învățați de mici, de la părinți și bunici – țineau până în zori.
În Moldova, zestrea avea un rol central, fiind expusă cu mândrie în curte, pe pat sau la poartă. În unele sate, oamenii veneau să o admire ca pe o galerie de artă textilă. Tot acolo se păstrează încă obiceiul cu „ploconul” și glumele spuse la dar.
În Oltenia și Muntenia, cununia religioasă era însoțită adesea de dansuri ritualice și strigături cu dublu sens – o formă veche de umor popular, dar și de apropiere între neamuri. Iar în Transilvania, accentul cădea pe portul popular, care varia mult de la un sat la altul: fiecare cămașă, fiecare brâu spunea „de unde ești”.
Chiar dacă astăzi multe dintre aceste detalii se simplifică, spiritul locului rămâne – în gesturi, în cuvinte, în haine, în felul în care oamenii aleg să păstreze ceva „ca pe vremuri”.
Hainele tradiționale de nuntă – simbol, respect și emoție
În trecut, hainele de nuntă nu se cumpărau – se coseau, se țeseau, se moșteneau. Erau parte din zestre și spuneau tot ce era important fără un singur cuvânt: din ce familie vii, ce loc ai în comunitate, cât de pricepută e mama sau bunica ta. Portul tradițional de nuntă era încărcat de semnificații – fiecare culoare, cusătură sau accesoriu avea un rost.
Mireasa purta o cămașă lungă, adesea albă, cusută manual cu fir roșu sau negru, o fotă strânsă pe șold și un brâu lat. Pe cap avea coroniță sau maramă, în funcție de zonă. În ziua aceea, tot ce avea pe ea era pus cu grijă, ca un ritual. Mirele purta cămașă cu broderie la guler și mâneci, cioareci, vestă și pălărie – fiecare element fiind parte dintr-un cod cultural al locului.
Astăzi, tot mai mulți miri și mirese aleg să aducă accente tradiționale în ținuta lor, chiar și în combinație cu elemente moderne. O ie cusută manual, un brâu autentic, o rochie inspirată din portul popular sau o variantă stilizată a unei rochii tradiționale de mireasă pot aduce emoție și personalitate într-o zi atât de importantă.
La IIANA, acest echilibru între tradiție și modern se regăsește în piese create cu respect pentru trecut și gândite pentru prezent. Haine cu suflet românesc, cusute cu migală, care pot deveni parte dintr-o poveste reală de iubire.
O nuntă cu suflet românesc
Tradițiile nu sunt despre a copia ce a fost, ci despre a păstra ce are rost. Iar la nuntă – poate mai mult ca oriunde – simțim nevoia să dăm zilei acele gesturi care nu se uită: o horă în curte, o strigare cu zâmbet, o ie cusută cu drag, o mână de ajutor din partea celor dragi.
Fie că alegi să urmezi întocmai obiceiurile din satul bunicilor sau doar să adaugi o notă tradițională într-un decor modern, important e să o faci cu inimă. Pentru că o nuntă cu rădăcini nu înseamnă trecut, ci un viitor început cu respect, sens și emoție.
